De ce ne este atât de greu să îmbătrânim

Psihoterapeutul Yolanda Crețescu
21 septembrie 2026Yolanda CrețescuBlog

Când am primit tema emisiunii, recunosc că m-a pus în dificultate. A fost o reflecție și personală: m-am întrebat, la 50 de ani, unde mă încadrez. Despre tinerețe nu mai putem vorbi, despre maturitate — oare? Și am descoperit ceva pe drum. A fi adult, în contextul actual și din perspectiva tinerilor, este perceput adesea ca o situație pe care trebuie să o respingem. Nu ca pe o etapă firească, ci ca pe ceva de evitat.

Răspunsul la întrebarea de ce ne e atât de greu nu îl găsim în biologie, ci în social. Dificultatea vine din conflictul interior dintre presiunea culturală — ce înseamnă să fii etichetat drept tânăr sau drept vârstnic — și toată această promovare a tinereții veșnice, care e total împotriva evoluției vieții. Studiile arată că femeile de vârstă mijlocie trăiesc o tensiune constantă mai mare decât bărbații. Lupta împotriva semnelor îmbătrânirii, cu multe proceduri anti-aging, cu prea mult control asupra a ce mâncăm și cum trăim, devine în sine o stare de anxietate. Iar tensiunea asta e alimentată o dată de contagiunea socială și apoi de anturaj. Nu ne comparăm cu o idee abstractă, ne comparăm cu femeia de la masa alăturată.

Trăim, pe deasupra, vremuri în care nimic nu mai este statornic. Nu mai avem o relație care începe în tinerețe și se sfârșește când moartea ne va despărți. Nu mai avem copiii alături de noi. Ne pierdem familia de bază timpuriu, din cauza unor boli care apar devreme. Fiecare dintre lucrurile astea, luat separat, e o pierdere. Împreună, ne lasă fără reperele după care generațiile dinainte își măsurau vârsta.

Ca psihoterapeut adlerian, îmi găsesc răspunsurile acolo unde e viața: optimismul vine din ancorarea în prezent, nu în determinismele trecutului, pentru că avem întotdeauna o orientare către un scop. Ce s-a schimbat e chiar scopul. Nu mai este a deveni cineva util comunității, ci a deveni veșnic tânăr. Ne-am pierdut abilitatea de a fi împreună, ne întoarcem prea mult în interiorul nostru și suntem prea preocupați de noi. Iar asta e o ficțiune directoare falsă, pentru că devine un ideal de neatins. Ne generează permanent un sentiment de inferioritate, și atunci, logic, vom avea tendința să-l supracompensăm. Așa se explică de ce cu cât ne străduim mai mult, cu atât ne simțim mai departe.

Dinamica asta o văd de multe ori în cabinet. Vin oameni cu anxietate de vârstă, cu depresie, chiar cu tulburări de adaptare. Motivul declarat e mereu altul și e mereu concret — ne pleacă copilul, ne-am pierdut partenerul, îmi pierd poziția profesională pentru că nu mai sunt într-un optimum. Dar substratul real este frica de a nu fi relevant.

Cultura tinereții funcționează ca un ideal colectiv și ne creează un război între ceea ce ar trebui să fim și ceea ce reușim să fim. Când celebrăm doar tinerețea și excludem bătrânețea, transmitem un mesaj foarte clar: dacă ești bătrân, nu mai ești văzut, nu mai ești o resursă, ci ești o povară. Adultul se teme de perioada asta de vulnerabilitate cu atât mai mult cu cât familia s-a destrămat. Avem copii plecați în străinătate, avem de-a lungul vieții mai multe căsătorii, mai multe relații relevante, mai multe joburi, unii chiar mai multe profesii — iar toată fragmentarea asta ne dă iluzia că vom pierde controlul la sfârșit.

Iar anxietatea legată de îmbătrânire, odată instalată, servește unui singur scop: scuză retragerea. Nu mai am energie. Nu mai sunt la vârsta potrivită. Nu mai contează ce fac. Sunt fraze care par realiste și sunt, de fapt, permisiuni de a nu mai încerca.

Adevărul e altul. Tinerețea nu e pierdută, e inserată. Suntem ca gălbenușul și albușul — una nu o exclude pe cealaltă, se cuprind. Tinerețea ne-a făcut să fim astăzi mai bogați, dar dacă ne-am întoarce în ea, cu siguranță că n-am fi confortabili. Nu ne-ar plăcea acea naivitate, acea lipsă de experiență. Cei trecuți de 40 de ani spunem des, uitându-ne înapoi: parcă aș fi făcut altfel, cu mintea de acum. Exact asta e dovada că nu tinerețea ne lipsește.

De când am primit tema asta, am făcut un exercițiu. M-am plimbat pe stradă și m-am uitat câți oameni se simt bine în pielea lor, câți se oglindesc în vitrine și zâmbesc. Apoi mi-am luat o cafea, m-am așezat pe o terasă stradală și m-am uitat câți oameni au zâmbetul pe față. Foarte puțini. Te invit să îl faci și tu, într-o zi obișnuită, fără să cauți nimic anume.

Pentru că lucrurile astea se văd în gesturi mărunte. Câți dintre noi evităm aniversările, spunând „ce să mai aniversez”? Câți evităm contexte sociale în care am putea fi comparați? Nu trebuie să ne dezvoltăm un stil de viață evitant, în care să ocolim până și oglinda. Și eu am trăit asta: mi-a fost frică de 50. Acum ajung să spun că este cea mai frumoasă vârstă.

Nu vorbim despre pierdere, vorbim despre acumulare. Iar pentru asta avem nevoie să facem o igienă a ceea ce gândim, a ceea ce trăim și a ideilor pe care le împrumutăm din exteriorul nostru. Primul lucru este economia atenției. Suntem bombardați, și e nevoie de un efort real ca să nu preiei tot. Cumpărăm tinerețe prin creme, prin proceduri, prin abonamente la sală, prin cursuri de reinventare, prin retreat-uri. Toate sunt minunate în sine, nu am nimic împotriva lor. Dar atenție la compensarea asta nevrotică, colectivă: nu vom dobândi imortalitatea simbolică, ci o stare permanentă de anxietate. Niciodată nu suntem suficienți.

Apoi e frica de moarte, și aici cred că e nevoie să ne punem întrebarea din ce în ce mai devreme: cum vreau să fie viața mea astăzi? Viața și moartea sunt în legătură directă — odată cu apariția vieții apare și moartea. Nimeni nu ne-a spus că vom pleca din lumea asta bătrâni.

Când mi-am pierdut părinții, un preot mi-a spus o vorbă pe care n-am uitat-o: oamenii care au o boală incurabilă și știu că vine moartea sunt oameni iubiți de Dumnezeu, pentru că mai au timp conștient. Mi s-a părut minunat și a fost o lecție de viață. Avem timp conștient. Și, având în vedere asta, merită să ne întrebăm în câte false suferințe ne pierdem, în câte false probleme ne consumăm energia, cât de greu reușim să lăsăm la o parte un bagaj emoțional negativ care nu depinde de noi și pe care nu îl putem schimba acum.

De aici vine și ce recomand, până la urmă: un sentiment comunitar. Să ne căutăm interesul social și oamenii lângă care ne face bine să trăim. Să avem relații profunde și mai puține situații tranzacționale. Mai multă orientare către contribuție și mai puțină competitivitate. Nu e o rețetă de longevitate, e o descriere a unei vieți în care vârsta încetează să mai fie problema principală.

Sursa: emisiunea „Orașul vorbește”, Radio România Cultural, 21 septembrie 2026, realizatoare Daria Ghiu. Radio România Cultural

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *