Întoarcerea la școală: între grija care sprijină și grija care controlează
Am fost invitata Adinei Halas în episodul 98 al podcastului Dialog Meducativ, unde am vorbit despre întoarcerea la școală. Nu despre ghiozdane și orare, ci despre ce se întâmplă cu un copil atunci când viața lui se schimbă din temelii într-o singură zi de septembrie — și despre felul în care trebuie să se schimbe părintele, ca să rămână de folos. Las mai jos înregistrarea și, până acolo, câteva dintre ideile discuției.
Gimnaziul te învață cine ești, adolescența îți cere să fii singur
Gimnaziul este vârsta cunoașterii de sine. Acolo aflu cine sunt, învăț ce înseamnă să fac lucruri singur — să scriu singur la teste, să îmi car singur lucrurile de acasă la școală și înapoi — și primesc primele etichete cu care mă identific. Așa se construiește o identitate socială, pentru că la vârsta aceea clasa este tot universul social pe care îl am.
Adolescența este altceva: este vârsta primelor începuturi în care am autonomie. Iar între cele două apare o ruptură. Aproape nimic din ce era valabil în gimnaziu nu se mai regăsește — limitele, etichetele, tipurile de relații negociate ani la rând, din a cincea până într-a opta, trebuie luate de la capăt. E o perioadă sensibilă, cu aceeași anxietate pe care o vedem la copilul mic în prima lui zi de colectiv.
Prima reacție a părintelui: întoarce-te la cincisprezece ani
Să zicem că afli că în tabără s-a culcat la trei sau la cinci dimineața, sau că a stricat ceva împreună cu ceilalți copii. Primul lucru pe care ți-l recomand — ca om și ca părinte, abia apoi ca psiholog — este să te întrebi ce făceai tu la paisprezece sau cincisprezece ani în tabără.
Dacă tu chiar te culcai la zece, nu ai stat niciodată pe telefon, nu te-ai îmbătat, nu ai făcut farse și nu ai făcut nicio năzbâtie, atunci mai stăm de vorbă. Dar dacă le-ai făcut pe toate, adu-ți aminte ce ai simțit atunci, cum a fost, care au fost consecințele și de ce ai fi avut tu nevoie. În momentul acela ești pregătit să fii părinte de adolescent.
Și pregătește-te pentru altă discuție decât cea obișnuită. Nu întreba „de ce ai făcut?”. Este o întrebare egoistă: copilul chiar nu știe să îți răspundă la ea. A făcut-o, atât. Întrebările care deschid ceva sunt cum a fost pentru tine și ce ai învățat din asta.
Ce nu este normal, oricât s-ar spune că este
În adolescență copilul se schimbă oricum. Își schimbă atitudinea, postura, starea emoțională. Nu mai râde la lucrurile la care râdea altădată, nu mai răspunde cu aceeași viteză. Renunță la pasiuni: nu îl puteai ține de la înot sau de la fotbal, și dintr-odată se lasă — pentru că are alte preocupări prin care se autoreglează. Până aici vorbim despre adolescență, nu despre boală.
Dar există lucruri cu care ne-am obișnuit și pe care nu ar trebui să le normalizăm. Ni se pare firesc să se taie. Nu se taie toți adolescenții, și nu este normal să se taie. Nu este normal nici să îl auzi plângând în fiecare zi. Autovătămarea nu este o etapă prin care se trece; este momentul în care ceri ajutor specializat. Iar pentru asta e nevoie ca noi, adulții, să ne informăm întâi ce înseamnă depresia și ce înseamnă anxietatea.
Bullyingul are reguli
Bullyingul nu este orice ceartă între copii. Este o acțiune conștientă, voită, repetată, cu intenție și în care există o luptă de putere: cineva este puternic și cineva este slab, iar lucrul se repetă. În jurul lui se formează roluri — victimă, salvator și martor — și tocmai dinamica asta trebuie destrămată. De aceea mergem cu campanii în școli și vorbim cu toți copiii, nu doar cu cei care sunt victime.
La ce se uită un părinte? La ce s-a schimbat la copilul lui. Cel mai bun medic și cel mai bun psiholog este părintele, pentru că el știe cum îi era copilul. Bullyingul este o suferință și un abuz pe care de multe ori copilul nici nu știe să și-l exprime — mai ales când în jurul lui abuzul e tratat ca glumă.
Un pas în spate, dar acolo la prindere
Din preadolescență, sarcina noastră este să învățăm să facem un pas în spate. Să fim acolo la prindere, dar să îl lăsăm pe el să își facă pârtie.
Noi rămânem responsabili de siguranța lui — dar de acum e și el responsabil. Din momentul în care l-ai lăsat să meargă singur două stații de metrou sau de tramvai, este și el responsabil. Din momentul în care i-ai dat zece lei bani de buzunar și grija a ce își ia cu ei, sau bugetul pentru jocuri, sau cadourile de sărbători pentru familie, are responsabilități pe nivelul lui de competență. Este junior la autonomie, dar este junior.
Două lucruri contează aici. Să îi spui explicit ce responsabilități are — și să nu faci capcane din ele. Nu îl lași să meargă singur ca să verifici pe urmă pe unde a fost.
Episodul integral
Am vorbit pe larg despre toate acestea, timp de o oră, în podcastul Dialog Meducativ: trecerea de la gimnaziu la liceu, cum ne comportăm cu adolescenții, depresia și anxietatea la această vârstă, semnalele bullyingului și responsabilizarea adolescentului.
Dacă recunoașteți în text situația din casa voastră și simțiți că aveți nevoie de sprijin, mă puteți contacta aici.