Parintii divorteaza. Cine se ocupa de educatia copilului?
Incep acest articol cu un citat a lui Theodore Hesburgh: „Cel mai important lucru pe care un tata il poate face pentru copiii lui este sa o iubeasca pe mama lor”. Cam asa se traduce una dintre cele mai arzatoare dorinte din sufletul unui copil. In acest context, ce se intampla cu cei mici atunci cand parintii lor divorteaza?
Am citit zilele trecute un articol despre „mame divortate”. Pentru mine este eronata expresia. Este posibil un divort al mamei? Un divort al tatalui? Un divort al parintilor? Sau, de fapt, un divort al sotilor? Constientizarea diferendelor de statusuri este extrem de utila. Divortul este al sotilor, nu al parintilor.
Cu totii am auzit expresii precum: „daca sta cu mama, ea se va ocupa de educatia copilului”, „doar eu stiu cel mai bine ce e sanatos pentru copil, nu i-l pot da pentru ca il aduce racit”, „nu divortam pentru ca ar suferi copilul”, „nu imi mai cer drepturile pentru ca se va razbuna pe copil”, „am divortat, insa stam impreuna pentru copi”, „a plecat de acasa si ne-a lasat…atunci copiii sunt ai mei”
Ce este important sa intelegem pentru copiii nostri?
Atitudinea prea laxa a tatalui sau atitudinea prea rigida a mame pot fi comportamente care influenteaza perceptia si educatia copilului. In urma unei despartiri, principiile educative se regasesc adesea in centrul conflictului. In ciuda divergentelor de valori si a lipsei de iubire din sanul cuplului, important este sa se pastreze legatura parentala, iar copiii sa fie protejati de razboiul dintre fosti. Un divort, e clar, separa sotii. Nu si parintii. In teorie cel putin.
Practica insa ne arata ca, adesea, acordul educativ care ar trebui sa primeze in fata divortului se dizolva. Diferentele dintre punctele de vedere, valorile si principiile personale devin, in acest caz, tot atatea surse de conflict, fiind alimentate de ranchiuna sau rivalitate.
„Este cert ca, in mod ideal, educatia copiilor este o munca de echipa a parintilor. In general, noi suntem rodul educatiei adultilor cu care am interactionat de-a lungul vietii noastre, de la parinti si pana la vecini. Este o realitate faptul ca, de cele mai multe ori, atunci cand parintii divorteaza, cel caruia ii este incredintat copilul se ocupa mai mult de educatia lui. Acest lucru se intampla si pentru ca, de obicei, mama, primind domiciliul copilului, se considera cea mai potrivita pentru aceasta misiune.”
Deseori, tatii se retrag, partial sau total, justificandu-se prin motive care nu au nimic de-a face cu copilul. Cele mai frecvente «pretexte» sunt legate de lipsa de timp, dar, din pacate, aceste atitudini sunt determinate de fapt, de calitatea proasta a relatiei dintre cei doi parinti.
Confruntati in mod brutal cu realitatea despartirii, uneori prinsi in mijlocul disputelor acestor adulti ce-si continua razboiul, copiii sunt si mai afectati de cele doua moduri opuse de educatie.
Semne ca pe copil il afecteaza separarea parintilor
Sotii continua sa-si regleze conturile asa-zis „de dragul copiilor”. Iar suferinta variaza, de la doua case, doua lumi diferite, pana la culpabilizarea pentru divortul parintilor. Cel mai important pentru copil este sa stie, spunandu-i-se cat se poate de clar, ca el nu are nimic de-a face cu divortul si ca aceasta despartire nu modifica sentimentele parintilor fata de el.
In ceea ce priveste cauzele divortului, este bine sa i se explice pe intelesul lui, adecvat varstei, fara sa fie mintit. In felul acesta, mai tarziu, la adolescenta cel mai probabil, i se va putea completa imaginea de ansamblu.
Iar semnele prin care copilul va indica suferinta nu sunt foarte greu de identificat. El nu va pune concret in cuvinte ceea ce simte, ci se va exprima printr-un comportament derutant pentru parinti: „stari de apatie, iritabilitate si nervozitate, tulburari de somn (insomnii, somn neproductiv, pavor nocturn la copilul mic), plans facil, enurezis la copilul mic, tulburari digestive cu sau fara scaderi in greutate (dureri gastrice, scaderea apetitului, constipatie sau diaree, fara cauze alimentare), tulburari de concentrare a atentiei, iar in situatii mai grave – tulburari de comportament si absenteism scolar. Ce ramane de facut? Comunicarea si dialogul sunt cheia, fara teama de a apela la un specialist in cazurile foarte dificile.
Cum ne educam copilul in mijlocul unei situatii conflictuale cu fostul partener?
Specialistii sunt cu totii de acord in privinta unui aspect: singurele diferente educative care perturba in profunzime echilibrul copilului sunt acelea care isi au originea in respingerea celuilalt parinte. Este vorba de cazul in care cuplul parental dispare odata cu cuplul conjugal, iar reglarile de conturi si rivalitatile primeaza asupra proiectului educativ.
Coparentalitatea inseamna sa faci sa supravietuiasca cuplul mama-tata in mintea si inima copilului. Daca acest cuplu ramane viu, fie el si in conflict, copilul va face diferenta intre cele doua cupluri. Dar sa ramai parinte in ciuda a tot ce s-a intamplat, impune pastrarea unui grad minim de conversatie.
Ce nu trebuie sa faci?
- Nu insarcina copilul cu trasmiterea mesajelor inte tine si fostul tau partener. Copilul mesager se crede responsabil de cuvantul pe care il poarta, de furia, tristetea sau enervarea mesajelor si, cu timpul, va ajunge sa creada ca orice cuvant spus de el este potential periculos. Sau va „erotiza” aceasta functie de intermediar, care ii va permite sa-si imagineze ca ia locul tatalui sau al mamei, ceea ce este la fel de daunator pentru el.
- Nu transforma copilul in partener sau confident. Corect si sanatos este sa nu amestecam rolurile. Un copil nu trebuie sa fie confident si nici partener al vreunuia dintre parinti, nici cand acestia sunt impreuna, nici cand sunt divortati. Pentru acest tip de relatii exista prietenii. Indiferent cat de matur este un copil, rolurile mama-copil, tata-copil trebuie pastrate nealterate si nepoluate de alte roluri sociale.
In final…
Esential este ca, dincolo de divergentele care ii separa, copilul sa simta ca tatal si mama lui pastreaza un proiect comun: sa-i asigure cel mai bun prezent si cel mai bun viitor posibil. Cand aceasta certitudine vitala ramane inradacinata in mintea copilului, atunci parintii isi pot spune ca si-au indeplinit misiunea bine.
Pentru ca ceea ce ii spunem copilului sa fie perceput corect, inteles si integrat corespunzator, este important sa avem o relatie armonioasa cu el. Daca vrem sa-l educam, este important sa-l cunoastem, iar pentru a-l cunoaste este necesar sa ii alocam timp de calitate. Acesta este primul pas spre educarea lui. In primul rand trebuie sa-l cunoastem, sa stim ce nevoi are, ce–i place, ce nu-i place, ce interese are, la ce viseaza, ce-si doreste.
Pentru a divorta iti trebuie curaj, pentru a fi parinte iti trebuie iubire!